...SI N-AM MERS NICIODATA LA SCOALA. Povestea unei copilarii fericite - Andre Stern

„Timpul nu era compartimentat în ierarhii și cronologii clar definite. Multe lucruri se petreceau în paralel, în toate direcțiile, într-o imbricare, intricare greu de izolat. Și, ca în orice copilărie, timpul trecea cu încetineală. Îmi dau seama că tabloul copilăriei mele, pe care încerc să îl întocmesc aici, se întinde pe o perioadă de doar opt ani, în timp ce eu îl resimt chiar și azi ca o primă jumătate de viață. Foarte de timpuriu, eram deja preocupat de ideea că timpul și viața ar putea fi un peisaj infinit și imobil în interiorul căruia noi ne deplasăm. A spune că timpul trece mi se părea eroare, la fel ca aceea comisă de un pasager dintr-un tren care spune că peisajul defilează la fereastra sa...
Nu-mi lipsea timpul pentru a umbla în acest peisaj. La fiecare cotitură mă aștepta o nouă întîlnire.”
André Stern

Pentru cine este această carte?

Părinți

Un îndemn la a prețui familia ca matcă a educației. O încurajare pentru a ne privi copiii prin ochii încrederii. Și o invitație de a face ceva pentru noi, părinții de astăzi și copiii de odinioară, care nu au avut norocul de a fi fost crescuți în respectul și venerația față de unicitatea și geniul oricărui copil.

Adolescenți

”O experiență originală și instructivă, care îți arată că dacă ai curaj să îți urmezi chemarea, îți poți face viața așa cum dorești pentru a fi fericit, chiar dacă majoritatea face sau crede altfel.” Pavel Georgescu, 14 ani

Dascăli

Să căutăm şi să găsim noi drumuri de creştere, în stare să recunoască, să ia în considerare  şi să dezvolte particularităţile fiecărui elev. Și să creăm condiţiile pentru a suscita entuziasmul copiilor. Este o nouă formă de „ecologie a copilăriei şi educaţiei”.

Metaforic, această carte este mâna de ajutor pe care André ne-o întinde nouă, tuturor cititorilor, și umărul puternic pecare ni-l oferă să ne sprijinim un scurt răgaz pentru a ne trage sufletul. Și reprezintă și pârghia cu ajutorul căreia putem dărâma zidurile și granițele artificiale ridicate de mii de ani, rupând astfel în cele din urmă cercul vicios de generații de oameni nefericiți care trăiesc în frică și durere și care cresc la rândul lor alte generații de nefericiți.”
Mimi Walter, profesor